…sau despre cum oamenii se intalnesc de doua ori in viata, cum bine spune o vorba a neamtului. De-a lungul timpului am traversat vremuri mai mult sau mai putin furtunoase sau frustrante la job. Am avut intotdeauna idei desprinse de realitate, cum ca un job se face din placere si nu pentru bani sau faima, la fel ca orice altceva… Am cochetat o vreme cu gandul de a da la medicina, da’ cum examenul la medicina acum 15 ani nu se prea pupa cu filiera umanista pe care mersesem pana atunci, m-am reorientat. Am mers la ce facultate mi-a tunat in minte cand a fost vremea sa merg la scoala, am trait boem prin Bucuresti, mutandu-ma din sala de cursuri in sala de lectura, la cinemateca, teatru si apoi in Club A, cand stateam in Panduri am batut aleile gradinii botanice pana mi s-au tocit talpile pantofilor, am experimentat, am petrecut, am citit, am facut practica si am lucrat pe ici pe colo, pe unde s-a nimerit, pe bani putini dar pe experienta multa… De viata, ca de restul, no comment.

Dupa licenta m-am facut mare si-am plecat catre Teutonia pe urmele lu’ ta’su, urmand acelasi principiu si anume ca deciziile se iau din placere, amor sau altruism si nu din considerente practice de stat la caldurica. Si ce caldurica ar fi fost la Madrid, unde tocmai primisem o bursa de master… caldurica da’ singurica, asa ca am zis pas.

In Teutonia au urmat alti ani boemi, firma la care venise ta’su a dat faliment, n-aveam bani nici sa trecem strada, da’ aveam datorii cat casa si ne iubeam cat sa ne promitem unul altuia pentru restul timpului, diplomele si experientele mele nu prea valorau nici cat o ceapa degerata aici, asa ca am activat fraudulos in diverse domenii “solicitante” cum ar fi baby-sittingul, teaching English sau pusul aspiratorului pe domenii straine, in timp ce am mers din nou la scoala, de data asta pentru alte diplome, mai inalte si mai sonore decat o banala licenta. A fost frumos si aici, acelasi mers al lucrurilor, oameni multi, citit si petrecut… si apoi ne-a pocnit asa, pe amandoi, dorul de cineva nou in viata noastra. Asa ca am purces la fel de boem ca si pana atunci din scoala in parenting, pentru ca asa am simtit la vremea aia, ca venise momentul sa fim trei.

Parentingul la tinerete departe de patria muma si de rubedeniile din ea ne-a legat si ne-a implinit in feluri pe care nu le banuiam inainte. Ne-am putut asculta pe noi si urma drumul pe care l-am simtit bun, fara sfaturi, fara interferente dar si fara ajutor, doar noi trei. Si-apoi intr-un alt puseu de crestere, cand Irisu’ avea aproape doi ani si era oarecum pregatita sa se desprinda un pic de mine, am pasit in sfarsit pe domenii carieristice. Am inceput de jos, cu o practica, apoi am urcat incet incet, trecand de la un job administrativ la unul de stapan pe capraria mea si apoi la unul care era foarte aproape de ce visasem la tinerete, medicina si oameni, teaching si travelling in jurul lumii.

Jobul din urma a fost agonie si extaz, da’ s-a incadrat perfect in intensitatile vietii de pana atunci, care tot in categoria agonie si extraz intrau. Nu prea ne-am plictisit pana acum, daca stau sa ma uit in urma… Extaz pentru ca am invatat mult, a trebuit sa ma reinventez, sa ma depasesc si sa ma dovedesc de zeci de ori, pentru ca am calcat colturi de lume pe care nici n-am visat ca le voi calca vreodata, departe de itinerariile turistice, am trait autentic pentru cate doua saptamani in diverse culturi despre care candva citisem in carti si la care nu indraznisem sa visez pana atunci. M-am odihnit sub coloanele Taj Mahalului si sub cupolele orasului interzis, m-am scufundat in mari calde si-am traversat insule verzi, m-am intors catre mine in temple, moschei si in fata unor altare fara nume, am atins ziduri, ruine, am adunat carti in fiecare loc in care am fost, am cunoscut oameni multi, diversi, saracie si opulenta, care mi-au adus o deschidere catre lume, o intelegere si o maturitate pe care nu le-am avut inainte, care m-au pus pe ganduri si m-au facut sa-mi amintesc cine sunt, ce vreau si ce mi-e important…

Agonie pentru ca am fost departe de ai mei, de cuib, fara odihna si alinare cand simteam ca nu mai am putere sau vointa sa mai imping limite, pentru nopti nedormite, munca in zadar, stress si epuizare. Agonie pentru ca fara antrenamentul dur al medicinei mi-a fost greu sa ma tin departe de povestile dureroase ale oamenilor de pe mesele de operatie, langa ale caror capete stateam in timp ce cate un neurochirug harnic sapa printre sulcusii si gyrusii creierelor lor. Pentru ca atunci cand pacientii erau copii ma gandeam invariabil la copilul meu frumos, ramas acasa in asternuturi calde si ma umpleam de dor dar si de durere la gandul c-as putea s-o pierd sau s-o vad luptand pentru viata ei ca pe copiii aceia din fata mea. Agonie pentru ca ma chinuia dorul de un alt prunc dar si dorinta de a merge mai departe asa, de a vedea mai mult, de a face bani pentru a pastra caldura cuibului pe care l-am construit cu migala in ultimul an, casuta noastra de la marginea padurii si linistea venita odata cu ea. Pruncul mult asteptat va veni peste cateva saptamani iar vietile noastre se vor schimba iar, vom apuca drumuri noi, de data asta in patru.

Dar sa nu uit de la ce-am pornit postul asta… In ultimele saptamani m-am tot intalnit cu oameni din trecut, din viata zburdalnica dinainte de pruncul de sub inima: medici, colegi si cunoscuti de la capatul lumii, am primit telefoane, mailuri si friend requests pentru a pastra legatura dupa ce dispar de pe firmament, urari de bine si mici atentii care ma bucura si-mi dau certitudinea ca am lasat loc de buna ziua pe unde am trecut. Ieri m-a vizitat Osamu, cel care mi-a aratat Japonia, mi-a mangaiat burta cu un “ooooo” sonor si m-a rugat sa-i trimit fotografii cu “baby”, dupa ce se va naste. Azi a fost Sabin, my China man, aceeasi reactie la vederea burtii: “oooooooooooooooooo”, aceleasi urari de bine…

Langa oamenii astia am trait frustrari si fericiri pe care le voi purta cu mine mereu si incet incet, cand ma gandesc ca las in urma o felie de viata la care nu ma voi mai intoarce, pentru ca nu mai vreau sa lucrez 60-70 de ore pe saptamana si nici sa fiu departe de casa prea multa vreme, ma coplesesc tristeti si nostalgii si doruri. Oare cum va fi viata mea dupa marea intalnire? Ce voi face, unde voi fi, cum voi face bani cat sa ne putem plati cuibul? Raspunsuri la intrebarile astea voi avea probabil peste vreun an, nu mai devreme… Si cu toate ca nu exista bucurie mai mare acum, decat cea adusa de conversatiile cu colocatarul, pregatirile de a-l intampina si anticiparea momentului in care-l voi tine la san si privi in ochi, ma-ncearca in acelasi timp o mare neliniste in fata necunoscutelor ce ne stau in fata, on the long run…