Look at you, look at you, look at you, suckeeeers!!!!… Asa urla Rufus Wainwright la radio (yep, a alunecat si asta pe panta lu’ pop(o) culture si se prostitueaza musical, unde-s vremurile cand se producea jazzy prin cluburi mici, parfumandu-l pe Moby) dar sa revenim, asa urla Rufus in timp ce eu trec peste campuri si, ca de obicei, ma grabesc. Ma pierd in ganduri pe drum, in “ce mai am azi de facut”, cum mai sting cate-o situatie de criza, unde mai am de mers, pe cine mai trebuie sa sun, ce To Dos mai pot taia de pe lista. La rutina se adauga agendele Irisului, ale Tomelului si ale bebelanului inca nenascut, ale soarecelui mort descoperit unde si cand nici nu ne asteptam, ale prietenilor cu dileme… Si nici nu-mi dau seama cum a trecut ultima jumatate de ora, cum am ajuns unde trebuia sa ajung, nu-mi mai aduc aminte daca la semafor a fost verde sau rosu sau daca au construit deja la marginea drumurilor casutele in care urmeaza sa se vanda capsunii peste vara…

Colocatarul face pe grabitul si a luat deja pozitia de start, alde’ Braxton-Hicks au devenit mai dese si mai dureroase decat preved manualele, voluptatea care insoteste diversele activitati ce implica desfacutul picioarelor a lasat locul grimaselor provocate de diverse tipuri de durere in descrierea carora am devenit experta (ascutita, surda, continua & co)… si nu, nu e vorba de acele activitati, ci de altele mult mai pamantene cum ar fi condusul, urcatul si coboratul scarilor, alergatul, mersul pe jos. Daca urasc ceva, e incetineala asta fizica acum, cand restul functioneaza la maximum speed.

Ieri, dintr-o criza mica spre a carei usurare ma indreptam peste campuri cand urla Rufus, am sarit intr-o criza mare, cand Fr. K. m-a sunat ca un deget al Irisului a fost prins la usa minibusului de catre o caprita indolenta (cred ca de fapt caprita mi-e antipatica pentru ca din nefericire are o mamica sleampata si saracuta la etajele superioare si aici ne oprim cu categorisirile, insa cat de greu poate fi sa-ti insusesti una din putinele reguli ale sistemului care are sens in contextul dat, si anume ca doar soferii sau invatatoarele au voie sa inchida si deschida usile Schulbus-ului, tocmai pentru a evita asemenea evenimente). Un pic isteric mesajul spunea ca i-au impachetat mana in comprese reci si sunt de parere ca ar trebui dusa la un dr., pentru ca degetul ar putea fi rupt, desi parca totusi, dupa cateva minute, arata mai bine. Greaaaat! Asta la ora pranzului cand, nu-i asa, cabinetele au pauza de masa, pana la 15:00. Minunat, am cules copilul viteaz care a “plans foarte putin, doar atunci cand degetul era prins si m-a fulgerat durerea”, am adus-o la my job unde-mi uitasem poseta (cu toate cardurile de sanatate aferente) cand am demarat in tromba, unde colegul traumatolog si-a dat cu parerea de expert si a zis ca osul nu pare rupt, insa poate fi afectata placa epifizeala si asta ar trebui verificat, in plus “accidentul” ar trebui documentat, pentru ca accidentele de munca sau de scoala sau… sau… si urmarile lor in tara birocratiei nu sunt acoperite de catre asigurarea medicala, ci de Berufsgenossenschaftstsversicherung (cu ocazia asta am invatat ceva nou) (a se nota ca pentru mine pe moment important era doar sa stiu daca e rupt sau nu degetul). I-am spalat rana, am bandajat-o si am demarat spre KK, unde, desigur, o mana rupta e mai importanta decat un deget potential rupt si unde am asteptaaaaaat ore intregi!

But all is well when it ends well, la spital ne-am reunit ca familie, chirurgul a dat verdictul ca degetul e ok, oamenii mei s-au dus acasa si eu am plecat iar in tromba catre urmatoarea provocare, o girl’s night out planuita si rasplanuita de saptamani bune, acesta fiind cadoul de aniversare rotunda a uneia dintre marile doamne care mi-au facut ultimii ani mai frumosi, feminini, usori…

Am facut o plimbare prin Glockenbachviertel, pe care l-am regasit mult mai frumos decat imi aminteam si care ramane cartierul meu de suflet intr-un oras fara prea multa personalitate, ne-am oprit in fata vitrinelor cu lampi, iar Paula & myself ne-am adus aminte de saptamana petrecuta impreuna in Polonia, in a carei prima zi, in baia unei camere de hotel decorat cu aceleasi lampi am tremurat impreuna asteptand rezultatul testului de sarcina, ne-am adus aminte cum radeam ca doua nebune si ea-mi spunea ca se simte de parca ar fi sotul meu, iar eu ii spuneam, cand treceam peste gropi uriase a la Romanika si stateam ore intregi in picioare langa un chirurg care scormonea in creierul unui anume Furtak, ca daca acest copil va supravietui gropilor, stresului si radiatiilor va fi cel mai puternic, mai frumos si mai sanatos copil care s-a nascut vreodata si faceam planuri despre cum va fi… si… si… Apoi am mancat tailandez, pentru ca Moni si-a ales o seara thai din cele trei alternative oferite ei in dar de zi speciala, am ras iar, gandindu-ne cum se invart rotitele vietii si cum ne arunca pe fiecare in cutiute in care nu ne imaginam ca vom ajunge vreodata. Am vorbit despre barbati, despre midlife crisis, despre copii doriti sau nedoriti, despre prea devreme sau prea tarziu, despre tarie de caracter si superficialitate, despre cum oamenii iau anumite decizii si apoi se chinuie sa traiasca cu ele, despre cum absolut nici o decizie luata intr-un anumit moment al vietii nu ramane fara consecinte, chiar si peste ani, muuulti multi ani, am vorbit despre “von”, despre Asia si Africa si restul locurilor minunate batatorite impreuna sau separat, despre Paris, arhitectura, despre Portugal, radacinile Paulei si despre weekendul nostru scandalos de-acum niste veri in Bad Urach, o statiune de pensionari, ravasita de trei femei galagioase… Si-apoi ne-am descaltat pentru trei fatuci cu orhidee in par, care ne-au masat divin picioarele, cat sa avem putere sa ne taram fiecare catre caleasca ei parcata la cateva strazi distanta. Si iar ne-am oprit, de data asta in fata unor cafenele din care mirosea a patiserie frantuzeasca, calda, buna, scaldata in vanilie si ciocolata si ne-am jurat ca nu vom mai lasa atat de mult timp sa treaca pana la urmatoarea seara, pana la urmatorul weekend… Ne-am facut reciproc complimente, iar eu am uitat, pentru cateva ore, de rani, boli, obligatii, cumparaturi, zugraveli, munti de rufe de calcat, de contractii premature, de faptul ca nu-mi mai incape burta sub birou, iar noptile sunt scurte, bantuite si nedormite, de nesiguranta, de “oare cum vom trece prin asta?”

Iar apoi, cand m-am regasit iar singura pe drum, ca raspuns la “Vin acasa, cum sunteti?” a venit un “Suntem ok, pisi doarme. Sa ai grija cum conduci! Am luat masa de masaj.” Si mi-a fost cald si bine in suflet si m-am grabit cu grija spre acasa, unde cineva m-a asteptat pana tarziu in noapte si-a mai facut pentru mine un pas inspre visul meu mic de a avea un mini spa in pivnita, cu masa de masaj si uleiuri parfumate, cu lumanari aprinse langa banca de abdomene, cu blues in surdina, cu doua fotolii blanoase asezate langa etajera cu vinuri aduse de Constantin din Romania, un loc unde sa ne refugiem din cand in cand cand dupa ce ne adorm copiii, si cainele, si grijile… Acasa.

Ieri a fost o astfel de zi… life is good.