Daca la Iris stiam exact in ce saptamana ma aflu, acum sunt cam pe dinafara, timpul a devenit relativ, nu prea mai inseamna mare lucru. Cred ca ar fi saptamana 26… Daca la Iris ma simteam vitala, agila, alerta, acum sunt ca o uriasa pisica pe soba, inceata, cu dor de caldura, de cuib.

Ah, si in tot acest balet lent, cand sa grabesc ritmul intr-o buna dimineata inainte de servici, m-am rostogolit pe scari intr-o acrobatie de zile mari. Joia trecuta. O cazatura spectaculoasa, din scara in scara, hilara, dupa care nu stiam ce sa fac mai intai, sa rad sau sa plang? Ta’su, care de obicei e un gentlemen iubitor de vinuri bune, a facut miercuri seara pe depanatorul TV (da, da dupa un an de campat in gradina, am reusit sa urcam antena de satelit pe casa, uraaaaaa) pana spre miezul noptii. Si ca un depanator adevarat, umbla cu lampa de miner, surubelnita si berea dupa el prin dormitor, accesorii indispensabile care au ramas raspandite prin iatacul nostru de taina cand, in miez de noapte, imbatat de succes, ta’su cazu lat intre pernele conjugale. A doua zi in rutina nebuna de trezit, plimbat cainele, facut micul dejun, trezit copilul, mancat, spalat, imbracat, galopat, campul de batalie a ramas populat cu resturile luptei din seara precedenta, pe care, odata ce ta’su a demarat in tromba catre scoala Irisului, m-am dus catinel sa le strang. Si uite-asa, gata pentru o noua zi, frumos gatita si frumos mirositoare, cu mainile pline cu: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei, coboram scara spre catelul care ma astepta dand din coada la picioarele ei.

Mai ramasesera doar cinci trepte de trecut cand am alunecat pe lemnul neted, am plonjat pe spate si-am luat-o la vale din scara in scara pana am aterizat la picioarele sus-mentionatului catel, total nedumerit de uruitul brusc si de ploaia de lucruri care s-a abatut asupra noastra, cum spuneam: surubelnita, lampa de miner, sticla de bere pe jumatate plina, esarfa, telefoane, ceas si cercei. Sticla de bere, dupa un triplu flic-flac in aer s-a prabusit la podea intr-un geamat spumos, s-a invartit ca la jocul cu invartitul sticlei :D scuipand in jur cununi de spuma intinse pe-o raza de un metru in jurul nostru. Cum spuneam, rasu’-plansu’. Din fericire am aterizat pe fund si nu frontal pe burta, din nefericire, discurile si incheieturile mele si asa destul de instabile sub influenta mormonilor, au primit lovitura de gratie. Cu greu am revenit in pozitie bipeda, m-am schimbat (remember ploaia de bere?) si-am plecat la servici, unde chinuita de potentialele scenarii de groaza care se pot derula in urma unei asemenea cazaturi (traiasca internetul datator de panica) am mers la spital pentru a vedea cum se simte colocatarul scuturat ceva mai inainte. Totul parea ok, ceea ce era cel mai important, dar la spital alti panic makers, ar fi trebuit sa raman peste noapte acolo, m-au pus sa semnez ca plec fara sa tin cont de sfatul medicului si… am plecat. A trecut o saptamana, prietenul misca voios, totul e bine cand se termina cu bine.

In urma acestei intamplari sunt si mai sigura ca n-as vrea sa-l intampinam pe camarad la spital. Sper sa fie de gasca si sa se intoarca, pentru a putea sa-l aduc pe lume in casa in care de altfel a fost conceput. Vreau sa ne fie despartirea lina, usoara, in tihna, sa-l respir spre lume, sa-i dau timp sa alunece usor catre mainile lu’ ta’su ce vor sta sa-l prinda, sa fiu invaluita de muzica mea, de caldura casei mele, de lumari aprinse, uleiuri parfumate si sosete colorate, sa nu fim santajati de nimeni sa-i donam celulele stem, placenta sau sa ajung material didactic pentru vreun tanar chirurg dornic de cezariene. Si da, eu chiar iubesc chirurgii in general, am cunoscut destui pana acum si inteleg rostul cezarienei in a salva viata mamei sau a copilului sau cand pur si simplu nu exista alta cale pentru a termina totul cu bine, sunt fericita ca traiesc vremuri in care exista alternativa cezarienei in fata unei morti sigure.

Insa am un profund dispret pentru sistemul medical care chiar si aici coteste mult prea usor catre bisturiu cand o nastere dureaza mai mult decat prevede orarul standard sau moodul medicului de serviciu, sau mai rau, pentru cezariana “la cerere”, cand mai apare cate-o pizdoleta inspaimantata de dureri sau tremurand la gandul anumitor modificari anatomice. Si my holy hat, e plina lumea de astfel de creatii superficiale care habar n-au pe ce lume traiesc si ce inseamna sa treci prin experienta unei nasteri. Nu ca eu as fi stiut inainte de Iris, nu, insa imi dau credit pentru ca am incercat, am reusit si m-am regasit mult mai femeie, mai puternica, mai constienta de trupul si de limitele mele, de cautari, de drumul meu decat am fost vreodata. Si-abia astept sa vad unde ma va duce vantul in iulie… Iulie, din nou :).