Far far away

La inceputul acestui post se cere sa subliniem idilicul si frumusetea locatiei in care ne petrecem actuala etapa din viata (Lebensabschnitt pare a fi unul din cuvintele preferate ale teutonilor)… un satuc linistit, de poveste, cu patina, case vechi, suri, soproane, ghivece de flori la ferestre, gradini pline de flori, brazi impodobiti, lumini de sarbatoare, cai, vacute si pisici lenese ce traverseaza agale strazile inguste cand nici nu te astepti. Un satuc fara prea multi straini, in care majoritatea locuitorilor sunt aici din tata in fiu, in care ne simtim bine, in care Iris si-a facut prieteni…

Un satuc in care pana acum nu trairam stigma de a fi romani. Cu zece ani in urma, cand abia descalecaseram in tara teutonilor si inca eram coplesiti de dorul de casa, am auzit un cuplu vorbind romaneste in statia de autobuz. Ne-am apropiat sfios, aproape cu evlavie si le-am spus buna seara. Si tare ne-am mai socat cand concetatenii ne-au ignorat cu desavarsire, s-au indepartat cativa pasi si si-au continuat conversatia in germana. Tre’ sa recunosc ca n-a trecut mult timp dupa aceea si tare bine i-am inteles pe oamenii din statia de autobuz. Mai ca ma vad facand acelasi lucru…

In aceasta idila rurala, vecinii nostri si prietenii lor, care au o ferma de cai, l-au angajat in decembrie 2011 pe Emanuel din Bistrita ingrijitor la cai… din cand in cand noi mai traduceam pentru ca barierele limbii nasteau adevarate drame in comunicare. Oamenii s-au dat peste cap sa-i faca sederea usoara si sa-i asigure ce au nevoie, pana si crema de maini a primit Emanuel din Bistrita, sa nu cumva sa i se aspreasca mainile de la lopata cu care ranea la cai.

Well, nu dupa mult timp si anume in ianuarie, Emanuel din Bistrita a anuntat ca doreste sa plece in concediu in februarie, desi pe aceste meleaguri atunci cand incepi sa lucrezi undeva, de obicei pleci in concediu mai tarziu, asa, macar dupa cateva luni muncite. Dar cum oamenii cumsecade de aici, cum spuneam, voiau sa-i faca sederea usoara, s-au invoit sa-l lase sa plece acasa, in concediu… de unde ma suna Emanuel aseara si cu un tupeu fantastic, imi spune ca ar trebui sa le spun angajatorilor ca el nu se mai intoarce. Si cand l-am intrebat de ce nu le spune el, a zis ca i-e tarsa sa se chinuie sa vorbeasca germana si n-are chef sa dea explicatii. Uite-asa brusc si dintr-o data – sau poate nu? – Emanuel a hotarat ca mai bine sta la coada vacii in Bistrita decat la coada calului in GraƟ. De mult nu mi-a mai fost atat de rusine ca aseara, cand a trebuit sa le spun oamenilor alora, care se bazau pe angajatul lor, ca ala nu mai vine inapoi… si mai zice Emanuel: “… noi ramanem prieteni, ca doar noi nu ne-am certat, nu?”

Nu, nu ramanem prieteni si nici n-am fost vreodata. Am fost doar niste fraieri care si-au rupt din timpul si sarmalele lor ca sa-i usureze boului strainatatea. Oameni ca Emanuel si ai lui sunt motivul pentru care alti oameni de prin alte parti sunt plini de prejudecati cand aud de romani. Si pe buna dreptate. Tare imi vine sa ma duc sa cer pasaport german si zau ca n-as avea nici o remuscare sa-l dau inapoi pe ala romanesc, desi pare ca se poate sa-l pastrez…

Si da, nu exista zi in care sa nu ma bucur si umplu de recunostinta ca sunt unde sunt… far far away.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.