Aaaaaaaaaand…. it’s a boooooy! In timp ce asteptam sa intram in cabinet, inca se paria la greu pe Bobita sau Buburuza :D. Ta’su a castigat, it’a a boy ;). Irisu’ voteaza cu Felix… noi… inca nu stim, da’ sansele nu stau rau deloc sa adoptam propunerea sorei mai mari.
Month: February 2012
Food, it’s all about food!
Mi-e foame, de luni de zile mi-e foame. Am mai avut eu experiente din astea fomistice, da’ parca asa ca in ultimul timp, nope… mi-e foame si pofta de tot felul de chestii, care mai de care mai ciudate, experimentate in alte vieti, in alte locuri. Tante dr. m-a intors pe toate partile, am o gramada de wehwechen da’ asta cu foamea chiar n-are nici o explicatie. Nu par a avea nici o lipsa de vitamine, minerale, etc…, mananc sanatos, mult, beau apa, fac totul ca la carte si totusi mie mi-e foame.
De cand tot citesc despre hypnobirthing si incerc sa-mi respir durerile si sa ma regasesc senina si curata in viata noua pe cale sa inceapa, m-a luat asa un dor nebun de India. La fel ca in cazul Romanikai, imi aduc aminte numai de ce a fost frumos acolo, mizeria si saracia au ramas undeva departe. Mi-aduc aminte de seninatate, de intuitie (pana si Jobs zicea in biografia lui de intuitia indienilor), de templu, de meditatie, de dansul care la inceput mi se parea ridicol si pe care apoi l-am inteles altfel, extatic, profund, mi-e dor de mancaaaaaaare. Culmea e ca nu mi-e dor neaparat de mancarea din Punjab, ci mai degraba de southern food din Kerala, de arome, de parfumuri… Mi-e foame si pofta si… si… Astept sa vina mom sa ma salveze din eterna salivare cu niste bors de fasole si placinta cu mere!
Si intre timp visez cu ochii deschisi la un meen molee, la care poate chiar ma incumet in weekend… ca-mi lipsesc ceva condimente din sertarul magic.
Ia, take a look la nenea asta… YUUUUUUUUMYYYYYYYY!
For Golf’s sake! Or should I say X1?
La inceput a fost Laguna, apoi a venit batranul (eh, nu chiar asa de batran) Golf. Inca mai duce, desi date fiiind traumele prin care a trecut, ma mir ca inca e atat de dragut cu noi. Dar el inca e prietenul meu si fiecare drum la carma lui e o bucurie… Drumurile catre si dinspre servici, prin sate care se trezesc in lumina aurie a rasaritului, peste campuri care pot avea sute de culori, depinde de anotimp, prin padurile care inconjoara satul nostru ca o zeghe calda, drumurile de seara, parca mai repezi, doar toti se grabesc sa-si ia copiii de la crese, gradinite, horturi, se grabesc sa-si sarute jumatatile parasite dimineata, sa-si ridice pruncii in aer… ei bine, drumurile astea sunt una din cele mai dragi mie bucati ale zilei. Cateodata cu muzica tare, sa duduie geamurile, cateodata in liniste… depinde de zi, de mood, de companie…
(da, stiu, ma mir si eu cat de cliseistica am devenit de cand cu pregantza asta…)
Well, insotitorul meu de nadejde si de drum lung din ultimii ani, batranul Golf, first love, a fost ieri umilit rau de noul X1 corporatist al lu’ ta’su, ah, aceasta strutocamila a automobilelor, nici cal nici magar, nici SUV, nici limo, nici family car… dar cu incalzire in scaun, senzori de parcare, de ploaie, de lumina, de don’t know what else… care trece stabil si demn printre sulurile de zapada troienita pe drumurile dintre sate… Mda, umilinta, cum ziceam. Nice, very nice…
The world at peace
Weekend cald cu prieteni dragi, plozi care se cearta, se impaca, aluneca, sar, se ridica, urla, rad cu lacrimi… Lene casnica, unii dorm, altii stau pe net, la televizor e o tanti care gateste divin. In asteptarea micului dejun supranumitul mazarica/morcoveata/mutulica s-a inscris in sfarsit la cuvant. De azi comunica intr-un stramos de Morse ceva cu ta’su. Life is good, hope is here!
Far far away
La inceputul acestui post se cere sa subliniem idilicul si frumusetea locatiei in care ne petrecem actuala etapa din viata (Lebensabschnitt pare a fi unul din cuvintele preferate ale teutonilor)… un satuc linistit, de poveste, cu patina, case vechi, suri, soproane, ghivece de flori la ferestre, gradini pline de flori, brazi impodobiti, lumini de sarbatoare, cai, vacute si pisici lenese ce traverseaza agale strazile inguste cand nici nu te astepti. Un satuc fara prea multi straini, in care majoritatea locuitorilor sunt aici din tata in fiu, in care ne simtim bine, in care Iris si-a facut prieteni…
Un satuc in care pana acum nu trairam stigma de a fi romani. Cu zece ani in urma, cand abia descalecaseram in tara teutonilor si inca eram coplesiti de dorul de casa, am auzit un cuplu vorbind romaneste in statia de autobuz. Ne-am apropiat sfios, aproape cu evlavie si le-am spus buna seara. Si tare ne-am mai socat cand concetatenii ne-au ignorat cu desavarsire, s-au indepartat cativa pasi si si-au continuat conversatia in germana. Tre’ sa recunosc ca n-a trecut mult timp dupa aceea si tare bine i-am inteles pe oamenii din statia de autobuz. Mai ca ma vad facand acelasi lucru…
In aceasta idila rurala, vecinii nostri si prietenii lor, care au o ferma de cai, l-au angajat in decembrie 2011 pe Emanuel din Bistrita ingrijitor la cai… din cand in cand noi mai traduceam pentru ca barierele limbii nasteau adevarate drame in comunicare. Oamenii s-au dat peste cap sa-i faca sederea usoara si sa-i asigure ce au nevoie, pana si crema de maini a primit Emanuel din Bistrita, sa nu cumva sa i se aspreasca mainile de la lopata cu care ranea la cai.
Well, nu dupa mult timp si anume in ianuarie, Emanuel din Bistrita a anuntat ca doreste sa plece in concediu in februarie, desi pe aceste meleaguri atunci cand incepi sa lucrezi undeva, de obicei pleci in concediu mai tarziu, asa, macar dupa cateva luni muncite. Dar cum oamenii cumsecade de aici, cum spuneam, voiau sa-i faca sederea usoara, s-au invoit sa-l lase sa plece acasa, in concediu… de unde ma suna Emanuel aseara si cu un tupeu fantastic, imi spune ca ar trebui sa le spun angajatorilor ca el nu se mai intoarce. Si cand l-am intrebat de ce nu le spune el, a zis ca i-e tarsa sa se chinuie sa vorbeasca germana si n-are chef sa dea explicatii. Uite-asa brusc si dintr-o data – sau poate nu? – Emanuel a hotarat ca mai bine sta la coada vacii in Bistrita decat la coada calului in Graß. De mult nu mi-a mai fost atat de rusine ca aseara, cand a trebuit sa le spun oamenilor alora, care se bazau pe angajatul lor, ca ala nu mai vine inapoi… si mai zice Emanuel: “… noi ramanem prieteni, ca doar noi nu ne-am certat, nu?”
Nu, nu ramanem prieteni si nici n-am fost vreodata. Am fost doar niste fraieri care si-au rupt din timpul si sarmalele lor ca sa-i usureze boului strainatatea. Oameni ca Emanuel si ai lui sunt motivul pentru care alti oameni de prin alte parti sunt plini de prejudecati cand aud de romani. Si pe buna dreptate. Tare imi vine sa ma duc sa cer pasaport german si zau ca n-as avea nici o remuscare sa-l dau inapoi pe ala romanesc, desi pare ca se poate sa-l pastrez…
Si da, nu exista zi in care sa nu ma bucur si umplu de recunostinta ca sunt unde sunt… far far away.