Ninge cu fulgi mari, grei, in sfarsit ninge. Nu-i destul de frig sa ramana zapada, insa ramane dansul. Ma uit afara la felul in care fulgii se prind pentru scurt timp de hornuri, de tigle, de tuile plantate de dad asta primavara, de copacii goi din curtile vecine si-mi umplu sufletul de bine, de usor… Pisoshenia sa si-a dorit Jingle Bells pe care ni-l ofera Dean Martin, ca in alte vremuri. Zile ca asta matura incet incet incrancenarile, ura si incordarea nascute din rahatul rutinei din zilele de lucru.

Ei doi lucreaza la o barca pentru marti, cand la amurg vom merge cu clasa ei la un lac din apropiere si vom trimite pe apa barcute purtand lumanari aprinse, intr-un dans al luminilor in zi de sarbatoare, vom bea punch si vom manca Plätzchen. Iris va fi Lucia, va purta rochia alba de Christkind din recuzita piesei de teatru de Craciun, iar pe cap o cununa de lumini, la fel cum se spune ca a facut-o candva Saint Lucy.

– Mama, uite ce mizerie mare! zice razand si mie nu-mi mai pasa ca podeaua e plina de resturi de polistiren…

Maine e Weihnachtsmarkt in satul nostru, vom ajuta la standul scolii, incepem sa ne topim incet in viata comunitatii micute si e frumos, e mult mai frumos decat ne-am imaginat ca ar putea fi. Cu caldura asta ne hranim si ne tinem in viata cand ne coplesesc orele suplimentare, ratele, graba…

Suntem bine… Inca mi-e frica sa respir usurata, mai e nevoie de niste luni, imagini, batai de inima pana sa am incredere, insa incet incet devine din ce in ce mai usor sa sper, sa cred…