Stau in Tokyo Narita in asteptarea zborului catre casa dupa 12 zile in tara soarelui rasare si-mi iau iar ragaz pentru cateva cuvinte. Asa mi-s gandurile de involburate si-am atat de multe de spus… de parca as vrea sa prind din urma toti anii in care am alergat pana mi-am pierdut rasuflarea, dar am ajuns… nicaieri. Sau undeva unde iar am un moment din ala de cotitura in care m-au apucat balantele si bilanturile si cand trag linie, iar imi da cu minus pe alocuri. Desteptaaaaareaaaaaa!

In ultimele zile am incetinit pe alocuri seara si dimineata si stand eu asa in apa fierbinte (o sa povestesc un pic mai incolo despre asta) am realizat ca am (avut) o viata fericita. Sigur, cum nu stau foarte des in apa fierbinte, sunt si zile cand nu vad padurea de copaci. Gresit!

Well… hold on! Am inceput sa socotesc, si printre altele in ultimul timp am reusit asa:

– sa fac ocolul pamantului, la propriu (postul asta e scris din tara soarelui rasare) – intotdeauna mi-am dorit sa vad lumea, am vazut-o, frumoasa tare, bifat – dar noptile cand is departe tot insomniace au ramas.
– sa am un job ok – am reusit doar un job corporatist, cu responsabilitaturi, ba chiar din astea serioase, ce tin de vietile oamenilor, nu de numere, tabele, audiente, socoteli, ah, una dintre cele mai de rasunet realizari.
– sa fiu cand o pitzi de birou cu toculete si cercei cu perla, cand mesterul strica tot in jeansi & chucks tragand de fire si configurand software pana-mi ies bitzii pe nas, cand madame profesoreasa cu vocea molcoma dar cu ochiul vulturesc si, din cand in cand, sfetnicul de taina al unor Dumnezei mai mici sau mai mari, depinde de momentul in care se gaseau in carierele dumnealor. Atat de multilateral dezvoltata, competenta, promitatoare & high potential.
– sa-mi chinui trupul cu o usurinta vecina cu inconstienta si sa ignor pana si cele mai dureroase tignale.
– sa ma adancesc in terapie ocupationala cu o incapatanare vecina cu obsesia, numa’ sa sa ma ascund, ca strutul, de tot ceea ce la inceputul calatoriei noastre cu Irisul catalogam ca esec
– sa jonglez cu orare, programari, cresa, gradinita, scoala, engleza, muzica, balet, chitara, vioara, Elternbeirat, zugraveli, munti de rufe, mutat, cutii, plante, masini, accidente, calatorii… de parca viata mea ar fi depins de ordinea mondiala in care trebuie sa se intample toate cele enumerate mai inainte
– sa-mi ignor cu succes instinctele care rageau ca porcii injunghiati: nu plecaaaaa, nu te mai duce, intinde-te dulce langa ei si dormi, dormi, joaca-te cu povesti, fuck the money!
– sa ma inchid intr-un clopot de sticla, sa inchid usi si ferestre prin care candva intra caldura confirmarilor ca merg pe drumul meu, usor sau nu.
– sa-mi indepartez mai toti prietenii, cunoscutii si rudele mai altfel gradate decat number 1… astia care au ramas, au ramas ca ma stiu de mult si-mi inghit si bune si rele, dar mai ales lungile si inexplicabilele taceri… sau ca n-au ce face, we’re bound forever, cum ar fi mom&dad&company. Ceilalti, si ei cu clopotele lor, au sunat o data, de doua ori, dar cand au vazut ca nu raspunde nimeni… s-au dus… pe buna dreptate.
– sa rup orice contact, constient sau nu, cu orice lume care-mi amintea ca se poate trai in echilibru, instinctual, natural, simplu.

Si nu conteaza motivele, nu conteaza explicatiile, nu conteaza parerile de rau, pentru ca nu schimba nimic. Din first steps am transformat locul asta intr-un Lee’s lament si acum ca stau la colt si ma uit in jur mi-e un pic rusine de asta. Un pic doar, totusi asa au iesit niste carti minunate in ultimii ani…

A fost nevoie de imaginea foarte concreta si apropiata a gandului ca toata sandramaua asta presata intre “asa trebuie” si “n-am ce face” se va darama intr-o suflare atunci cand celalalt stalp care-o tine pe umeri ar cadea, pentru a ne da seama ca bine-ar fi sa nu ne mai lasam cocosati de nimic, s-o mai punem jos din cand in cand (pe ea, sandramaua) si sa take some time to smell the flowers. Sigur, cu perspectiva concediului in gradina si nu pe insulele kuku la wellness, cu shopping sessions la H&M Riem Arcaden si nu la Boss in Metzingen, cu vintage fashion de second hand si nu de la Glockenbach Viertel boutiques… Da’ am sta jos si am avea timp sa respiram in parul parfumat al pruncului de cate ori avem chef si nu numai sambata seara la baia cu spuma. A fost nevoie sa traiesc cateva zile cu gandul ca ta’su ar putea fi foarte bolnav si ar putea muri curand, ca sa ma gandesc ca toata bula mea de sapun nu face doi bani altfel… Sa ma gandesc ca in orice fel m-as defini, orice identitate mi-as asuma in anumite momente, de zambit zambesc cel mai tare atunci cand pot spune “eu sunt mama Irisului” sau “eu sunt jumatatea lui”.

N-am rezolutii, pentru ca nu mai vreau sa traiesc dupa plan. Am doar asa, o linie pe care o simt a mea si de care mi-as dori sa ma pot tine…