Primele 10 zile din periplul japonez le-am petrecut in sud, pe insula Kyushu, in prefectura Kagoshima. Desi eram pregatita sufleteste pentru mai rau, date fiind multele avertismente ale unora care au ajuns pe taramuri nipone inaintea mea, totul a curs bine, bariera limbii a fost minimala, oamenii n-au fost nici rezervati, nici n-au refuzat sa vorbeasca engleza, nici n-au zambit politicos facand promisiuni pe care nu le puteau tine, doar pentru a nu-si pierde “fata”.

Au fost calzi si buni si m-au primit cu prietenie si incredere, m-au ascultat si am lucrat impreuna mai bine decat mi s-a intamplat in multe locuri in care am fost pana acum. Cand am spus asta inapoi, atat ta-su cat si Arata, friendul si colegul meu japonez din München, au argumentat ca asta trebuie sa fie felul de a fi al oamenilor din sud, oameni solari de langa mare. O fi…

Anyway, intr-adevar intre ei era o atmosfera extraordinara, nu erau doar colegi, ci prieteni, isi erau familie unul altuia. Am iesit cu totii la masa, ei si-au adus si familiile, copiii, se cunosteau intre ei, copiii unora se cocotau pe umerii altora, nici macar chirurgul “capetenie” n-a fost scutit de chitaielile si ghionturile pruncilor personalului. M-au intrebat despre mine cu o autentica curiozitate, le-am aratat fotografiile din portofel si le-am spus povesti despre acasa.

Desi bucuria mea secreta a fost accesul la sushi si tempura pe saturate, am descoperit si alte comori, ca shyabu-shyabu (o vaga asemanare cu fleischfondue de pe la noi), soba, ramen si udon adevarati… Yummy!

Am fost pe urmele ultimului shogun al Kagoshimei si am trait live o mica eruptie a lui Sakurajima. Frumos…

Dar marea descoperire a fost onsenul. Sau hot springs sau ape termale sau cum li s-or mai spune. Hotelul in care am stat avea unul, multi japonezi au asa ceva in casele lor. La sfatul cunoscatorilor mi-am luat timp seara si dimineata pentru cateva clipe de liniste in apa fierbinte, cu gust usor sarat, care te invita la introspectie si curatenie. Si-a fost bine, tare bine, am fost relaxata si am dormit bine, cum n-am mai facut-o demult. Aproape am invins insomniile de calatorie, mare realizare!

Ultimele doua zile la Tokyo, se apropie mai tare de imaginea pe care o au multi despre Japonia, cea despre care vorbeam la inceputul acestui post.

La plecare, cred ca asta e o tara care-mi va lipsi si in care as vrea sa ma reintorc candva… E asa cum spunea dad: mi-a placut. Ordinea, natura, vitalitatea si felul demn de a fi al oamenilor de aici, frumusetea lor (nu, nu-s toti niste Ken Watanabe, insa sunt frumosi japonezii prin seninatatea lor) m-au impresionat. Sayonara!